Punându-l pe idolul-omşi capriciile sale drept etalon (permanent relativ) al tuturor lucrurilor de pe lume, omenirea din ultimele veacuri, pare să cadă de acord cu adevărul fundamental sintetizat de René Descartes: “Mă îndoiesc, deci cuget (Dobito ego cugeto). Cuget, deci exist (Cogito ergo sum)”.
Totuşi, cum se face că oamenii refuză să îşi mai amintească şi de cea de-a treia parte a butadei filosofului francez, care adaugă: “Eu sunt, deci Dumnezeu este” (Sum ergo Deus est) şi fug mereu de cunoaşterea Creatorului?
Iar dacă de evidenţa prezenţei Lui te mai poţi ascunde cumva, sub voaluri ţesute din ceţoase concepţii despre ‘totul’ care ar fi apărut din ‘nimic’, ce te faci cu evidenţa evidenţelor, cu moartea? Până acolo, poţi să faci ce vrei, cum vrei, cât vrei, să-şi tot gândeşti şi răzgândeşti sensul vieţii după cum pofteşti...
Dar ce mai poţi zice dincolo de pragul morţii? Când şi aşa este preaplină de parametrii incontrolabili viaţa aceasta, ce te faci în cea de dincolo, de apoi? Dacă lucrurile sunt infinit mai puţin controlabile precum aici?
Aşa-zişi oameni deştepti, cugetă toată ziua câte în lună şi în stele, declarând că dincolo nu mai este nimic precum nici înainte n-ar fi nimic, motivând cu uşurinţă măcelărirea nenăscuţilor oameni. Şi îşi pierd timpul gândindu-se la tot soiul de imposibilităţi, lăsându-şi propria moarte să-i prindă pe negândite...
Ce poate fi mai tragic în stupizenia sa decât omul modern care îşi petrece viaţa gândindu-se la infime posibilităţi (“Ce-ar fi să câştig la Loto?”) fără să-şi oprească vreun mic răgaz spre a a se gândi la cel mai cea mai mare probabilitate a vieţii sale?
Refuzul evidenţelor este, adesea, jalnicul rezultat al gândirii aşa-zis libere şi se arată a fi suprema valoare umanistă a omenirii contemporane. Omul civilizat al zilelor noastre – blindat pe dinafară de ştiinţă şi tehnologie şi căptuşit pe dinăuntru cu o cultură fără valoare, consumistă şi hedonistă – este despuiat.
Uitând că este muritor, omul civilizat poate înfăptui crime de neconceput în cele mai înapoiate triburi din Amazonia sau Africa. Uitându-şi nemurirea, îmbogăţit în nimicuri, omul care şi-a uitat moartea este cel mai de plâns dintre toţi. Dar cine să-l mai plângă?
[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to:Contents/Cuprins]
Ce poate fi mai tragic în stupizenia sa decât omul modern care îşi petrece viaţa gândindu-se la infime posibilităţi (“Ce-ar fi să câştig la Loto?”) fără să-şi oprească vreun mic răgaz spre a a se gândi la cel mai cea mai mare probabilitate a vieţii sale?
Refuzul evidenţelor este, adesea, jalnicul rezultat al gândirii aşa-zis libere şi se arată a fi suprema valoare umanistă a omenirii contemporane. Omul civilizat al zilelor noastre – blindat pe dinafară de ştiinţă şi tehnologie şi căptuşit pe dinăuntru cu o cultură fără valoare, consumistă şi hedonistă – este despuiat.
Uitând că este muritor, omul civilizat poate înfăptui crime de neconceput în cele mai înapoiate triburi din Amazonia sau Africa. Uitându-şi nemurirea, îmbogăţit în nimicuri, omul care şi-a uitat moartea este cel mai de plâns dintre toţi. Dar cine să-l mai plângă?
[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to:Contents/Cuprins]